Comportamentele nedorite ale copiilor
Ca părinți știm că adesea apelăm la violență verbală și atitudinală, când este vorba despre modelarea comportamentală. Este însă aceasta o soluție bună sau reprezintă de fapt o eliberare de propriile tensiuni și frustrări? Dorim să vă încurajăm să folosiți metode pozitive în modelarea comportamentelor copiilor dumneavoastră! Pedeapsa, de orice natură, nu poate avea aceleași efecte pe termen lung precum crearea unei motivații interioare în inima copilului înspre a face binele!
Iată ce afirma autorul cărţii Viaţa de familie, tradusă de Adrian Tănăsescu-Vlas la Editura Sophia, București, 2009 (pp. 133, 134):
„Mama Anei este foarte severă și adeseori este nemulțumită de fiica sa – probabil că nu fără temei. Fetița tinde să piardă vremea, poate să citească zile întregi o carte care o pasionează fără să audă chemările mamei, până ce aceasta își iese din fire și o silește să asculte. Mama este o femeie harnică, inteligentă și energică. Ea nu poate nici măcar să conceapă să crească o leneșă și o împrăștiată. Nu îi este ușor să se descurce însă cu fiica sa. În fiecare zi același lucru. Când vine Ana de la școală. „Ana, scoate-ți uniforma!”, zice mama. Ana nu aude – este deja ocupată cu jucăriile. Mama țipă, amenință – degeaba.
Care este problema? Nu cumva fiicei îi place să-și întărâte mama, să-și bată joc de ea (așa consideră mama)?
Nu, Ana se teme de ea foarte tare, tremură, înțepenește de frică atunci când mama țipă. Și atunci, de ce se încăpățânează să nu îndeplinească o dorință simplă? Pentru că această situație a devenit pentru ea atât de dureroasă, legată de trăiri atât de neplăcute, de insuportabile pentru sufletul ei, încât în ea s-a format un mecanism de ,,apărare psihologică”: atenția fetiței se comută involuntar, ca și cum ar fugi de o obligație neplăcută. Este vorba de o reacție paradoxală mai puțin acută.
Citește și: Cum răspunzi la asta? Mami vreau și eu bluză cu ELSA!
După doi ani, Ana a devenit de nerecunoscut.
E o fată practică, organizată; de scenele cu schimbatul hainelor au uitat toți. În familie au apărut încă doi copii, iar Ana a devenit mâna dreaptă a mamei. Dacă plânge frățiorul iubit, dacă surioara are costumașul ud, nu e timp de pierdut, trebuie să sară în ajutor. Fără strădanii deosebite din partea mamei. Reacțiile greşite ale fetiței ţin de domeniul trecutului, iar statutul de ,,mână dreaptă” a mamei și de soră mai mare a jucat un rol binefăcător.”
Este mai presus de orice îndoială că – în calitate de părinți – nu dorim decât binele copiilor noștri.
Chiar și atunci când îi pedepsim sau strigăm la ei, urmărim același bine. Să fie însă acest lucru suficient? Faptul că-i vreau binele înseamnă că pot folosi orice metodă la îndemână? Evident că nu! De fapt, să recunoaștem că, pe cât de corect putem fi intenționați, pe atât de grav putem acţiona! De aceea, haideți să stabilim un parteneriat cu copiii noștri! Noi suntem cei care îi modelăm, dar pe ei să nu-i considerăm doar materialul de modelat, ci să le cerem să contribuie la succesul procesului prin care trec. Se poate! Ei au această capacitate! În exemplul de mai sus, Ana a devenit alta când a început să fie partenera mamei sale. Gândiți-vă care sunt activitățile prin care – în mod asemănător – și dumneavoastră vă puteți transforma copilul într-un partener. În decursul parteneriatului, comportamentul său va fi modelat mult mai eficient decât prin orice altă metodă!
Vă dorim parteneriate de succes cu copiii dumneavoastră!