Single Blog Title

This is a single blog caption
speranta dupa pierderea

Speranță după pierderea cuiva drag?

Săptămâna aceasta am asistat la ceva cu totul străin pentru omul postmodern şi straniu lumii contemporane. Tulburat plăcut până în străfundurile inimii, am savurat atitudinea plină de speranţă şi linişte a unei soţii, a două fiice şi a unei mame bătrâne care au stat în cea mai demnă priveghere la căpătâiul soţului, tatălui respectiv fiului lor decedat, după noi, prea devreme. La 54 de ani. Poza parcă era ruptă din filocalii. O imagine limpede, românească şi creştină. Iulia, Anca şi Ştefi, şi Aurelia, felicitări pentru felul în care aţi administrat momentul. Cel ce este Viaţă, Cel care şi-a dat Viaţa Lui pentru viaţa noastră să vă dăruiască Viaţa Veşnică alături de cel care s-a dus la El.

Şi astfel, ocolind întrebarea cauzală, mi-am pus întrebarea modală. Cum? Cum putem „rezolva” o astfel de criză în familie? Cum se chiverniseşte suferinţa de către cei rămaşi în urmă? Cum, Doamne, să gestionăm un asemenea gol şi să rămânem cu mintea limpede? Îndemnul paulin spune ca să ne bucurăm cu cei ce ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng. (cf. Romani 12:15) Pesemne că se face apel la adaptare circumstanţială. La contextualizare. Un apel la bun simţ. Cum, deci, soluţionezi în asemenea ipostaze?


1. Prin asumarea suferinţei

Şi nu există asumare fără exprimare. Atenţie, exprimare, nu exhibare. Oamenii credinţei, precum icoana familiei despre care vă spun, înţeleg că e natural să suferi şi să arăţi că suferi o durere liniştită. Nu strigată, nu disperată, nu cea de tip descreierat sau grosolan. Ci adâncă, sfioasă, mută chiar. Lacrimile sunt apanajul mâhnirii şi sunt ok. Sunt contextuale. Sunt terapeutice.


2. Prin exprimarea speranţei

Din nou, familiile de creştini ştiu că există o lume mai bună, un „loc cu verdeaţă”, în care decedatul merge dacă şi-a trăit în mod real credinţa în Hristos. Aşadar, moartea, în viziune românească şi nu numai, devine nuntă, eliberare, bucurie. Da, bucurie. Ciobănaşul din Mioriţa îi cere animalului năzdrăvan să-i spună mamei curat „că m-am însurat.” Aviz celor care se întreabă ce e Dincolo? E nuntă. A Mielului împreună cu mireasa Lui – Biserica.


3. Prin împreună simţirea cu ceilalţi

Înmormântările sunt prilejuri de uitare, de iertare. Securile tocite ale războiul se topesc în cuptorul suferinţei împărtăşite de toţi. Prietenii îşi aduc omagiul lor mortului, dar, asta nu e de ajuns. Merg o milă mai departe şi îşi oferă sprijinul lor afinilor. Este exemplar gestul în care cel mai apropiat răaâs în viaţă este primit şi găzduit la alţii o perioadă bună pentru a nu fi singur. Sau alţii îl vizitează în schimburi, cel mai necesar fiind schimbul de noapte. Pentru că singurătatea este teribilul efect după petrecanie.
Iar dacă ar mai fi să adaug ceva, ar fi un lucru: demnitate creştină.

Dragi femei ale credinţei, în săptămâna aceasta, voi mi-aţi demonstrat că se poate. Moartea nu este decât un pas de aici acolo. Pas pe care toţi cei vii trebuie să îl facă, mai devreme sau mai târziu. Pentru unii moartea e un duşman care îi doboară, iar pentru alţii un prieten care îi ridică… de pe pământ la cer. Pentru oamenii credinţei, moartea e biletul spre casă.

Spre Acasă.

Scrie un comentariu