6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ

6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ
greseli in casnicie

6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ

Mă aflu în categoria acelora care consideră că cearta în familie poate fi (şi) bună. Dacă rămâne la stadiul de polemică onestă. La schimb obiectiv de idei. Atunci când hrănim în mod nesăbuit cearta, ea capătă dimensiunile unei obezităţi supărătoare. Mă refer la proporţii de ordin psihologic. Devine grea. Exercită presiune negativă. Şi produce ravagii. Precum inundaţiile necontrolate care mătură uliţe, case, sate. Aşadar, despăduririle emoţionale pot duce la mari dezastre.
Sfada este un proces de comunicare. Sau de ne-comunicare. Depinde cum se desfăşoară. Iată câteva greşeli pe care le fac soţii atunci când se ceartă… cum nu trebuie.

1. Prima greșeală ar fi pornirea din start de pe poziţii fixe.

Considerăm că doar noi avem dreptate. Absolută. Iar celălalt se găseşte în cea mai evidentă eroare. Unul singur e Adevărul cu majusculă – Dumnezeu! Restul sunt adevăruri. Faţete ale aceleiaşi realităţi. Sugerez mai puţină încrâncenare şi mai multă deschidere spre opţiuni. Fiindcă suntem aliaţi, nicidecum duşmani.

2. A doua greșeală ar fi dorinţa de a dovedi vinovăţia partenerului.

De ce se întâmplă asta? Să explic. Psihologic vorbind, cel care are dreptate este superior. Are un ascendent fantastic asupra celui care a greşit, care trebuie să îşi recunoască rătăcirea. Şi să accepte deciziile primului. Deci, unul trebuie să piardă şi altul să câştige. Nu e deloc profitabil aşa, fiindcă se intră în cerc vicios atac-apărare. Propun găsirea soluţiei, nu a vinovatului.

3. O altă greșeală este ridicarea volumului peste limita normală.

Există o limită? Desigur. Atunci când afirmi ceva în care crezi cu adevărat, o arăţi prin volum. Prin ton şi ritm. Dar strigătele, zbierătele sau alte apucături de galerie sunt contraproductive. De ce? Să vă dau un exemplu. Îmi vine în minte poza de pe facebook cu soţia care strigă, pardon, rage cu expectoraţii, la un cm de soţ. Omul priveşte năuc în tavan şi îşi înfinge degetele în urechi. De-asta. Iar copiii? Săracii, se tupilează pe sub perne şi paturi. Nu e bine. Nu?

4. O a patra greșeală este îmbrăţişarea rolului de victimă în mod neasumat.

Cineva totuşi a greşit. Mai mult decât celălalt. Vina nu e tocmai la mijloc. E debalansată înspre unul sau altul. Colericul va acuza adeseori, iar celălalt, fără să-şi asume faptele se va poziţiona ca victimă de serviciu. Din două motive: pentru a depăşi superficial momentul tensionat cât mai repede sau pentru că oricum nu are rost să se explice. O ştie din experienţă. Dar recunoaşterea este o caracteristică a maturizării. De aici începe schimbarea.

5. A cincea greșeală este disponibilitatea de a face din ceartă un spectacol.

„Eu n-am ce ascunde! Să afle toţi!” „Dar sunt copiii de faţă! Ne aud vecinii!” „Nu mă interesează! Să ştie toţi ce femeie/bărbat eşti.” Grav de tot. Copilării inutile. Mai ştie cineva proverbul: „Să nu vă spălaţi rufele în public.”? Expunerea murdăriilor conjugale în văzul lumii trădează portrete malageşti. Măcar de s-ar ventila emoţiile!

6. A șasea greșeală este vorbirea la persoana a II-a în loc de I.

Consilierii maritali au ajuns la concluzia că dacă folosim mai mult „eu” decât „tu” într-o ceartă, avem mai multe şanse de reuşită. Mesajul se va înţelege mai uşor. De ce? Pentru că nu ascuţim cuţitele tăioase ale acuzelor, ci ne deschidem ferestrele sufletului în mod paşnic. Arătăm ceea ce am simţit, ce ne-a durut, ce ne-a întristat. Iar vulnerabilitatea înseamnă curaj.
M-am gândit să îi las concluzia înţeleptului Solomon care afirma: „Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate cusururile.” (Prov. 10:12) Pe bună dreptate. La urma urmei, cine e perfect?

 

Gabriel Braic, 19.07.2018

Scrie un comentariu